Ghionturi luminoase...

Calatoream langa un batranel cu barba alba...

In microbuz, lume galagioasa si pretentioasa...

Nu prea dadeau doi bani pe el...

Ca asa-i lumea rea de fel...

Cu totii ne grabeam spre casa...

Si batranelul statea-n stanga mea...

In dalba ie-nvesmantat, tinea-n traista cea grea...

Cinci paini si se-nchina...

La fiecare turla a Bisericii ce-n cale-i tot iesea...

Si pe niciuna n-o uita...

Si ma inghiontea sever si totusi bland...

Ca sa ma inchin la fel ca el...

Si sa ma rog in gand...

Ce ghionturi luminate am simtit...

Ce pace in 'ast suflet obosit...

Din partea mosuletului smerit...

Si daca atunci, am stat langa-un sfant...

C-am auzit ca umbla si ei pe pamant...

Ca sa imparta paine si rabdare pe la lume...

Si sa transforme lacrimile in Lumina, in minune...


Sa i-au exemplul de iubire!

Cat inca, mai sunt in simtire..

Cat inca e Lumina pe pamant...

Cat inca mai pot sa cuvant...

Cat inca, mai vad Soarele...

Cat inca, ma mai duc picioarele...



Ce ghionturi luminoase!

Ce suflet de sfant!



P.S: Cele spuse in poezioara asta, chiar s-au intamplat... Nu criticati prea aspru incercarile mele poetice... Este doar un hobby de-al meu... Nu tot romanul se naste poet! :)