Calina

Doru Tufis - Calina

O zăreai cum vine dinspre şcoală
Mestecând lumina cu-n toiag,
Ducea pt câini mâncare-n poală
Ei lătrau în urma ei cu drag

Mirosea în drum a înserare
Şi a pâine caldă mărunţită-n mâini
Se oprea să ceară de mâncare
Pentru foamea asmuţită-n caini

Se-ntampla ea însăşi să mănânce
Pe la câte-o casă uneori,
După care o vedeai cum plânge
Şi azvârle cu toiagu-n ciori

Se-nsera de-a binelea pe urmă
Ea ieşea desculţă în şosea
Desfăcea apoi de pe o sârmă
Două site trase la rindea

Si le agăţă voioasă-n spate
Si-ncepea să fugă nechezând
O vedeai din aripi des cum bate
Că să se desprindă de pământ

Înspre miezul nopţii se-ntorcea
înapoi călcând mai apăsat
O vedeai cum trece pe şosea
Ca un stâlp ce sare-naripat

Se oprea din zbor abia în zori
Adormind cu capul pe vre-un prag
Sita ce-o ţinea la subţiori
O păzeau flămanzii câini cu drag

Iar când se trezea pornea prin sat
Mestecând cu-acelaşi baţ lumina
Cine ?... Ce e?... Ce s-a-ntamplat? întreba vreunul
Oamenii spuneau: nu ştim e ea. CALINA!

Într-o noapte tot aşa spunând,
Până-n vale şi-ndărăt spre şcoală
A căzut din cerul ei din gând
Cu-n mănunchi de stele reci în poală

Oasele-n cădere i s-au frânt,
Nechezatul vesel i-a apus
Stând aşa lungită pe pământ
Căuta cu ochii stinşi în sus

Se crăpa de ziuă se albea,
Noaptea-ceea lungă şi nătângă
Si-au venit doar câinii lângă ea,
Să îi stea la creştet şi s-o plângă...