In spatiu

Dumitru Prunariu este primul roman care a ajuns in Cosmos si asta la frageda varsta de 29 de ani.(mai 1981) Am citit in revista Formula As un interviu cu el din care postez mai jos doar fragmentul in care povesteste despre senzatiile, starile pe care le-a avut la primul contact cu spatiul.

" -Un remediu bun contra fricii?

- "Frica" e un termen exagerat. Sigur insa ca tensiunea emotionala crestea, pentru ca stiam ca se apropia clipa lansarii. In momentul in care s-a dat startul, am simtit o usoara leganare. Incet, leganarea s-a transformat intr-o apasare puternica si-n vibratii. Racheta tremura in varf destul de tare, suprasarcinile cresteau si ne apasau cu aproape 4g. Tin minte ca stateam foarte incordat ca sa pot sa respir.
In mai 1981

Si, dintr-o data, am avut senzatia ca s-au oprit motoarele si ca ne prabusim. M-am uitat cu coada ochiului la Popov, care statea relativ relaxat - el era la al doilea zbor - si de la sol ni s-a comunicat: "S-a desprins prima treapta a rachetei purtatoare". Din nou, am inceput sa fim apasati din ce in ce mai puternic: ochii ne lacrimau, pentru ca ni se infundau in orbite, limba o impingeam cu dintii, in fata, ca sa nu ni se duca pe gat, respiram numai din diafragma, pentru ca pieptul nu-l mai puteai umfla, mainile le aveam sprijinite pe acei suporti, dar abia puteai sa le mai misti. Si iar senzatia aceea de cadere. In timpul functionarii celei de-a treia trepte a rachetei purtatoare, totul a fost mult mai linistit. Trepidatiile incetasera si numai suprasarcina s-a mai facut simtita. In total: 8 minute si 50 de secunde. Apoi s-a intrerupt functionarea motorului si, in sfarsit, nava noastra a fost separata de racheta purtatoare si aruncata in Cosmos. In clipa aceea, dintr-o data, in interiorul navei s-a instaurat o liniste totala. De asemenea, odata cu desprinderea navei de racheta, ne-am trezit in imponderabilitate. Toate lucrurile din jurul nostru au inceput sa pluteasca. Popov, probabil fiindu-i teama sa nu fiu impresionat de inaltimea la care eram, imi spune: "Sa nu te uiti prin hublou". Fireste ca, in secunda in care el a inchis gura, eu am si intors capul catre hubloul care era langa umarul meu drept si m-am uitat afara: jos se vedea o masa compacta de nori, dar era inca noapte si nu puteai sa deosebesti detalii. Imediat dupa lansare, am inceput testarea propriu-zisa a tuturor echipamentelor de pe nava. Cam o ora, eu am trait intr-o stare euforica: ma simteam usor, parca eram in alta lume. Dupa care, am inceput sa am o durere din ce in ce mai acuta de cap. Presiunea sangelui se face simtita in partea superioara a corpului. Singura posibilitate de a scapa un pic de acea presiune era sa ma imping cu capul intr-unul dintre pereti si sa apas cu picioarele in peretele opus.


Presiunea nu se diminua, dar rezolvam, temporar, senzatia ca nu aveam cap. Nemaiavand greutate, ai impresia ca ti se detaseaza capul de pe umeri. E ceva foarte neplacut. Bref, pana pe la patru dimineata, am verificat toate echipamentele si am executat prima manevra orbitala. In acest timp, a intervenit un moment care m-a marcat pentru totdeauna: am descoperit ca unul dintre aparate iesise din functiune. Nu stiu nici acum de ce. Cert este ca nu mai puteai sa determini pozitia navei fata de directia de inaintare. Cat ai clipi, mie mi-a trecut prin minte: in caz ca ... ce vom face? Oare avem suficiente elemente ca sa orientam nava manual? Acum eram intr-un zbor real, nu in simulator, unde poti sa ciocanesti in trapa si sa zici: "Domnule instructor, mai vreau sa repetam o data faza." Atunci am realizat ca eu si Popov eram singuri si foarte vulnerabili, intr-o capsula de 2X2 metri, prinsa intre alte doua module, in total 7 metri, deci intr-un spatiu redus, si pluteam intr-un hau cosmic, unde nu exista atmosfera. Imediat trebuiau date niste comenzi, ca sa ne lamurim daca, prin functionarea altor aparate, putem sa suplinim defectiunea produsa. Stiam ce trebuia facut, insa tensiunea era asa de mare, incat am simtit ca ma detasez de mine insumi. M-am plasat intr-un colt al navei si ma uitam la baiatul acela de jos, adica eu, care cauta in documentatia de bord, apasa pe butoane si facea tot felul de alte lucruri. Dupa ce am raportat la sol rezultatele si ni s-a confirmat ca totul era bine, mi-am revenit. Dupa aceea, am trecut in modulul orbital si m-am culcat. Eram teribil de obosit. Am adormit adanc pe divan, cum ii spuneam noi. De fapt, un soi de lavita, pe care nu stateam propriu-zis, fiindca eram in imponderabilitate. Dar atat de bine am dormit, ca, la trezire, am crezut ca sunt la mine acasa si am vrut sa ma dau jos din pat. Abia dupa cateva secunde, cand l-am vazut si pe Popov plutind pe undeva, inspre podea, am zis: "Mai, stai, ca ieri chiar am fost lansati in Cosmos!".

- Intre timp va schimbaserati costumele acelea de scafandru cosmic?

- Da. In modulul orbital, am imbracat un trening obisnuit, albastru, si ne-am incaltat cu niste papuci speciali. Papucii pentru Cosmos n-au talpa. N-ai pe ce sa calci, deci n-ai cum s-o tocesti. Papucul acesta imbraca piciorul ca o manusa, atata doar ca e facut din blana naturala: in prima faza, sangele vine mai puternic spre cap, partea inferioara a corpului e slab irigata si-atunci ti se face frig la picioare.

Alaturi de cosmonautul sovietic Leonid Popov (in foto de mai sus, cel din dreapta)